Indicatorul arăta din nou spre vest.
De data asta, călătorul a așteptat. La amurg, cartograful s-a întors cu o cheie fixă. Când a văzut cele două jumătăți ale hărții Morrowknot, s-a oprit sub stâlp.
„Străjerul știe cine a trasat drumul spre nord”, a spus el.
Până dimineața, călătorul i-a găsit atelierul. Acolo se afla o femeie pe nume Mara, care ținea în mână un solz violet. Ceva îl lăsase sub ușa ei după ce bătuse în fereastra de la etaj.
Străjerul a pus o scrisoare pe bancul de lucru. În pecetea de ceară se vedeau două aripi pliate.
Mara a recunoscut scrisul unui topograf căruia îi reparase atlasul.
„Podul din nord e gata”, a citit ea. „Quilvaren va aduce vești. Lasă-l să-ți arate ce lipsește de pe hartă.”
Gheare au zgâriat acoperișul.
O făptură înaripată a aterizat în curte și s-a aplecat pe sub sfoara de rufe. Solzi violeți îi acopereau gâtul curbat, iar marginile lor palide prindeau lumina dimineții. Sub beregată avea un mic gol, potrivit cu solzul din mâna Marei.
„Quilvaren?”, a întrebat ea.
El a înclinat capul spre scrisoare.
„I-am dus însemnările peste râu cât timp se construia podul. Așteaptă pe malul celălalt.”
„Ne poți duce la el?”
„Până la tabăra lui.”
Au plecat a doua zi dimineață. La Morrowknot, vena roșie a lăsat loc pietrei violete. Dincolo de adăpost, Quilvaren i-a condus spre nord, oprindu-se la treptele surpate ca să găsească un loc sigur unde să calce.
La amurg au ajuns la pod.
Peste apă, un ibric atârna deasupra unui foc stins. Alături era un scaun gol.
Mara a strigat numele topografului.
Niciun răspuns.
Călătorul a observat un bilet bătut în cuie pe primul stâlp.
„Nu treceți după ce se aprind lămpile.”
O lumină a apărut lângă scaun. Apoi încă una printre stânci, departe de drum.
Quilvaren și-a întins o aripă de-a curmezișul podului.
„Când am plecat, nu avea lămpi.”
De cealaltă parte a râului, scaunul s-a tras înapoi cu un scârțâit.