Clopotul a sunat din nou când Mara l-a urmat pe Bridovar prin a patra ușă.
La capătul drumului în pantă, un cal sur ținea între dinți funia unui clopot. Coama îi era roșie ca jarul mocnit. Un guler de fier se arcuia spre exterior în valuri line, iar pe o plăcuță de alamă de sub el era scris un nume: Bellmantle.
A lăsat funia și le-a tăiat calea.
Dincolo de el, apa acoperea drumul. Lămpile se oglindeau în ea, dar reflexiile se înclinau împotriva curentului.
Mara a desfăcut harta întregită. Linia spre nord trecea drept prin porțiunea inundată.
Bellmantle a răzuit piatra cu o copită. Sub mâl se vedea o a doua linie, care cotea spre o muchie îngustă. Lângă ea, cineva săpase în piatră semnul cunoscut al topografului.
„Harta arată drumul”, a spus Mara. „Apa nu apare pe ea.”
Calul a prins iar funia. De data asta a ținut-o întinsă. Undeva, în spatele zidului, s-a mișcat o contragreutate. Un șir de obloane de fier s-a ridicat, lăsând apa să se verse într-un canal mai jos.
Clopotul fusese un avertisment. Calul așteptase ca ei să se oprească.
Bellmantle a ținut funia întinsă cât au traversat Mara și călătorul. Bridovar i-a urmat, cu felinarul legănându-se deasupra pietrelor ude. Abia când au ajuns pe platforma de dincolo, calul sur a dat drumul funiei.
În urma lor, apa s-a întins din nou peste drum.
Mara s-a întors să-i mulțumească. El privea spre o adâncitură lângă umărul ei.
Înăuntru era o cutie de tablă, uscată, deasupra liniei apei. A ridicat capacul. În cutie nu era nicio hartă, ci doar un petic împăturit cu scrisul topografului.
Dacă scaunul e ocupat, nu vă întoarceți pe pod.
De undeva de sus, lemnul a scrâșnit pe piatră.
Bellmantle și-a ridicat capul cu coamă roșie. Un al doilea clopot a început să sune mai adânc în pasaj.